Într-o oală plină plină
Cu cioburi dintr-o ruină,
Zac desculţi delfinii lumii,
Lătrând la lumina lunii…

Ce să fie? Ce a fost?
…Întrebare fără rost,
Căci delfinii, şugubeţii,
Vin de la intrarea pieţii…

Aparenţe fără sens,
Dar esenţe cu condens…
Fiindcă peştii de delfini
Sunt ei înşişi în ruini…

Omul vesel în veselă,
Ca ghidat de manivelă,
Puse peştii la un loc,
Şi sub oală… puse foc…

Film regizat de Christopher Nolan, care a scris şi scenariul de altfel. Am dat peste film din întâmplare; mi l-a recomandat cineva, căci aveam chef să văd un film bun. Distribuţia nu cuprinde nume foarte sonore, în rolul principal jucând Guy Pearce. Acesta din urmă “este” un om care suferă de o condiţie mai rară: nu-şi poate face amintiri proaspete, căci memoria de scurtă durată l-a părăsit la moartea soţiei sale. Sistemul lui Leonard (Guy) este unul destul de eficient aparent: el îşi notează tot timpul ceea ce are de făcut pe hârtie, pe corp, face fotografii, în principiu orice l-ar putea ajuta să-şi ducă la bun sfârşit planul de răzbunare. Leonard vrea cu disperare să-l găsească pe violatorul şi asasinul soţiei sale, iar această aventură este una care pune la încercare atât inteligenţa privitorului, cât şi îndoiala acestuia. Atunci când ai impresia că înţelegi ce se întâmplă, realizezi de fapt că nu ai înţeles nimic încă, iar atunci când eşti descumpănit, descoperi că ai prins firul central al filmului. O tehnică relativ neîntâlnită (prea des), în care cronologia rezultă nu din “defilarea” imaginilor, ci din conexiunile pe care privitorul este obligat să le facă…
Un film inedit, care merită văzut…
Îl vezi seara, pe la ora 23:30, obosit, nu prea atent, e un film poliţist, uşor alambicat… merită o notă de 7.8 în opinia mea…

Sunt un om nefericit… Trăiesc în suferinţă, deşi aparenţele sunt cu totul altele… Suferinţele nu trebuie să se oglindească nici în vestimentaţie, nici în comportamentele implicit-sociale, nici în relaţiile superficiale cu ceilalţi… Dacă suferinţele fac lucrurile astea, atunci ele sunt false, ele izvorăsc dintr-o minte fragilă şi cu nuanţe de ipohondrie. Mai mult, suferinţele mediocre, comune, cum ar fi lipsa de hrană, de apă, de sănătate, sunt iarăşi false tocmai prin simplitatea şi comunul lor – ele sunt reale, palpabile, dar irelevante. Adevăratele suferinţe sunt cele interioare, cele de nivel spiritual…
Eu simt de zece ori mai intens decât ceilalţi. Ştiu că sunt mulţi cei care spun asta, însă sentimentele mele sunt resimţite la nivel organic, până la durere. Tot ceea ce simt se materializează în durere brută, fizică…
Sunt un om trist… Nu ştiu de ce sunt atât de nefericit… Ar fi o fericire dacă aş cunoaşte răspunsul la întrebarea asta… Nu ştiu ce e aia fericire, însă cu siguranţă nu am trăit-o până acum… Dacă aş trăi fericirea, durerea ar fi una uşor suportabilă… În schimb, eu simt dureri pentru dragostea cu sens unic, fragmentarea personalităţii şi intersecţiile nedirijate ale vieţii… Iar acestea sunt dureri cu adevărat insuportabile… Acestea sunt durerile care mă vor face să mă sting încet după ce, la drept vorbind, am ars mocnit toată viaţa… Scântei !? Desigur… Însă niciodată flacără… Niciodată !
Voi muri izbit de trei degete într-o scrumieră cu formă nedeslujită din care, la final, pentru câteva secunde va ţâşni un fum gros, ca o concluzie nerostită… Iar apoi, gata ! Cele trei degete care folosesc la închinare, dar care folosesc (ciudat !) şi la mânuirea dibace a ierbii dracului, vor fi ultimele care mă vor fi văzut în viaţă…
Voi fi murit la fel de nefericit precum am fost tot timpul, într-o groapă comună, plină cu scrum…